Read Online Iosif şi Fraţii Săi. Iosif în Egipt Translated By Thomas Mann Displayed In Edition

înțelegera aberației prostești și cu păcat a gândului fugii, conștiința limpede și inteligentă că ar fi fost o greșeală neroadă să vrea să încurce, prin fuga sa, planurile divine.
Căci Iosif era pătruns de certitudinea că nu fusese luat și dus în van, ba mai mult, că Plănuitorul, carel smulsese din vechea viață șil purta către cea nouă, avea, întrun fel sau altul, intenții în legătură cu viitorul său.
”


regele Cufu, supraomenescul ziditor Se spunea, de pildă, că ar fi fost un zeu răutăcios, care închisese toate templele, ca nimeni să nui poată fura nici măcar timpul cerut de aducerea unei jertfe.
și vreme de treizeci de ani nui îngăduise nimănui măcar o clipă de răgaz, săși trăiască propria viață.
au construit până la deplina sleire a puterilor lor, și chiar mult dincolo de el, Căci, dacă se făcea socoteala, niciodată aceste puteri adunate nar fi ajuns să înalțe piramida, Construcția asta a costat comori și, deoarece, chiar și acelea ale divinei sale maiestăți ale regelui se sleiseră, faraonul a scos la vedere, în palatul lui, pe propria sa fiică, despuiată și lăsată în voia acelora carei vor plăti desfrânarea cu asemenea preț, încât sipetele să i se umple iarăși.
”


Câștigul și paguba se cumpănesc și se compensează, încât desăvârșita stare mijlocie stă întrun amestec de nici prea bine și nici prea rău.
Înțelepciunea cumpănirii și perfecțiunea mediei, față de care nuși are locul nici chiotul de bucurie, nici blestemul, ci mulțumirea.
Ci perfecțiunea ar consta în anularea reciprocă a avantajului și a dezavantajului în neant, ce sar numi mulțumire.
”


Atunci el însuși avea să șadă, potrivit horărârilor cerului, întocmai ca aceste prea alese fețe, în chioșcurile lor acoperite cu covoare, încremenit în nemișcarea demnă, pe care va trebui so învețe, penru că poporul așteaptă so vadă la zei și la cei puternici.
Căci avea să se călăuzească în viață cu atâta înțelepciune și să se cârmuiască atât de iscusit în legăturile sale cu Dumnezeu, încât va ajunge printre primii din apus, putând să șadă fără a se uita nici la dreapta, nici la stânga.
Asta îi era sorocit. ”


O mamă stearpă la născut pentru mine, Poți oare dezlega cimilitura asta”


Dumnezeu nu săvârșea nimic care să nu aibă consecințe mărețe, iar Iosif trebui săi ajute devotat, cu toate puterile spirituale cei fuseseră hărăzite, în loc să condamne la neputință intențiile Lui, printro lenevoasă lipsă de ambiție.
visul cu snopii, cel cu stelele și asemenea vise erau mai puțin făgăduieli, cât o indicație.
Ele avea să se împlinească oricum, strămutarea în această țară însemna începutul împlinirii, De la sine, însă, nu se vor împlini nicicum trebuiau ajutate, ”


Căci noi pășim în urme și orice viață este umplerea cu prezent a tiparelor mitice.
”


Povestitorul este, întradevăr, înlăuntrul istoriei, dar nu este înăși istoria el este spațiul ei, dar istoria nu este spațiul lui, ci el dăinuie în afara ei.
Nu neam propus niciodata să stârnim iluzia că am fi izvorul originar al istoriei lui Iosif, Însă, doar aici și astăzi, este folosit un procedeu carei îngăduie așazicând să capete conștiință de sine și săși rememoreze cum sau petrecut odinioară, în amănunt și în realitate, lucrurile cu ea, încât, totodată, să izvorască și să se lămurească pe sine.
”


Da, pentru Iosif reîncepea vremea lui Laban, însă totul se petrecea pe dea întregul altfel decât în cazul patimilor carnale ale tatălui, iar pentru urmaș lucrurile luară o altă întorsătură.
Căci reîntoarcerea înseamnă schimbare și, după cum, întrun caleidoscop, același număr de cioburi colorate se orânduiește mereu altfel dinaintea ochilor, așa și jocurile vieții iscă noul din ce a fost, și chipul stelar al fiului din aceleași părticele care alcătuiseră, odinioară, steaua vieții tatălui.
Distracția cu caleidoscopul este bogată în învățăminte căci în ce ordini diferite se vor potrivi pentru fiu cioburile și pietricelele ce alcătuiseră cândva icoana vieții lui Iacob și cum vor cădea mai bogat, mai încurcat, dar și mai primejdios!”


Ebreii erau ei înșiși o pricină de scârbă pentru băștinași și, anume, în asemenea măsură, încât aceștia socoteau o adevărată pângărire și o neiertată mișelie să mănânce pâinea laolaltă cu astfel de oameni.
Când Iosif devenise, cu voia lui Dumnezeu, în întregime egiptean, . . puse să fie servit deosebit el și egiptenii din alaiul său, și deosebit străinii, pentru ași păzi cinstea obrazului și a nu se pângării față cu slugile sale.
”


Există învățături care seamănă cu casele părăsite: stau tot în picioare și dăinuiesc, însă nimeni nu mai locuiește în ele.
”


Există ceva mai cuvios decât să te porți ca zeii Ei, însă, cu toții, fac propriul lor sânge să rodească și se căsătoresc cu mama sau sora.
Căci stă scris: Eu sunt Amon, care șia lăsat mama grea!””


Astfel țiam fost născută, în unire și pentru unire cu tine, iar nobilii noștri părinți ne hărăziseră unul altuia din chiar ziua în care neam născut, deoarece bănuiau că mica noastră pereche divină se și îmbrățișase în pântecul mamei.
”


Înțelepciunea și cruțarea îi apăreau lui Iosif ca idei gemene, care purtau, pe rând, același veșmânt, și aveau chiar un nume comun, și anume: bunătatea.
”


Am auzit că, adeseori, adierea dulce a zefirului fecundează păsările, înainte de a le fi sosit vremea dragostei.
Căci în gândirea lui Dumnezeu au dăinuit dintru început toate lucrurile în felurimea lor, iar Cuvântul, purtat de suflarea spiritului, este zămislitorul lor.
”


Am văzut un om înfricoșător, o, stăpâne, prin statura sa, și cumplit prin puterea sa trupească, un uriaș, un fiu al lui Enoh, și avea sufletul ca pielea de vită.
Vâna leul, se lua la trântă cu taurul sălbatic, cu crocodilul, cu rinocerul și pe toți îi biruia și îi ucidea.
Însă, dacă era întrebat: Nu ție frică” el răspundea: Ce o fi aia, frica”, Căci, întradevăr, habar navea de ea, Dar am mai văzut în lume încă un alt fiu al omului, gingaș la suflet, ca și la trup, și știa de frică.
Și iată că își luă scutul și sulița, spunând: Hai, frica mea!”, Și doborî leul, taurul sălbatic, crocodilul și hipopotamul, Iar acum, stăpâne, dacă ai vrea să mă pui la încercare și țiar trece prin cap să mă întrebi care din aceștia doi este vrednic să poarte numele de bărbat, sar putea ca Dumnezeu sămi insufle răspunsul.
. . ”


Însă cât este de greu să faci din tine pe cel ce ești creat să fii, și să te ridici la înălțimea intențiilor lui Dumnezeu cu tine, chiar dacă aceste intenții nar fi decat de nivel mediu.
Dar intențiile lui Dumnezeu, privitoare la Iosif, erau foarte mari, ”


Dumnezeu, însă, a făcut zilele și ia dat fiecăruia un sfârșit, la care ajungem neîndoios, la ceasul ei.
Iubitul meu stăpân, nu te gândi în pat, că trebuie să te odihnești! Gândeștete, mai curând, căți este îngăduit, întâmpină și primește asta ca un mare har și pacea va fi cu tine!”


Deveniseră atât de deschiși față de lume, atât de nesățioși după plăcerile ei și ajunseseră la o atare destrămare a moravurilor, încât unui tânăr asiatic, cules de pe drumuri, ia fost de ajuns oarecare viclenie în arta de a spune noapte bună și în a face doi din zero, pentru a ajunge sluga cea mai apropiată a unui puternic a Egiptului și cine mai știe încă ce!”


Tot ce pui acum la cale, Doamne, este potrivit numai voii tale, nu și alei mele.
Trebuie so declar răspicat: nu vreau să am nici un amestec în toate astea, iar faptul că se întâmplă pentru mine, nu va însemna, nădăjduiesc, că am vreo vină aici.
”

Tocmai astai, își spunea în sinea lui, că Dumneze le săvârșește pe toate, dar nea hărăzit nouă cugetul și sentimentul că sunem vinovați față e El, tocmai fiindcă ajungem vinovați pentru El.
Omul poartă vina lui Dumnezeu, și nu ar fi decât cinstit ca, întro zi, Dumnezeu să hotărască, în sfârșit, să poarte el vina noastră.
Cum o va scoate la capăt SfântulNeprihănit, este nesigur, După judecata mea, pentru asta ar trebui chiar să devina om, ”


Lasămă să văd cu mâinile văzătoare, îi spuse el, cu fața întoarsă către tavan, dacă ești cu adevărat Usarsif, fiul meu, pe care vreau acum săl binecuvântez, înainte de a mă săvârși.
nici o îndoială și nici o amăgire, căci nam decât un fiu vrednic săl binecuvântez și acela ești tu, Usarsif, pe care, dea lungul anilor, am început săl iubesc în locul micuțului meu copil.
Așa încât, ce aș mai putea face decât să te binecuvântez, după ce el însuși tea binecuvântat Căci niciodată nu binecuvântezi decât pe cel binecuvântat, și nu fericești decât pe cel fericit.
Nici chiar orbul acela dinn cort nu la binecuvântat pe Pielenetedă decât fiindcă el fusese binecuvântat și nu Părosul.
Nici nu putea fi altfel, Încât, fii binecuvântat, precum ești!”


Ei, oare viața nu se împlinește, cu adevărat, abia în cum”.
. . istoria, înainte de a fi povestită prima dată, se povestise singură pe sine și anume cu o rigoare în care stă marea măiestrie a vieții, la care povestitorul nu are nici nădejdea, nici perspectiva, să ajungă vreodată.
El nu poate decât să se apropie de această rigoare, slujind mult mai devotat pe cum” al vieții.
”


Căci este greșit să ne închipuim că visul ar fi un loc de vraiște și de izbeliște, unde li sar îngădui gândurilor, surghiunite în timpul zilei, săși facă de cap și să se despăgubească însutit.
Ceea ce nu știm defel în stare de veghe, fiind izgonit cu hotărâre, nici visul nul știe, Între domeniul veghii și cel al visului, hotarul este șerpuitor și permeabil el străbate șovăitor un unic spațiu sufletesc, și că acest spațiu este indivizibil pentru conștiință și mândrie.
”


Presupunerea lui, de bunăcredință, că omul ar ține, în adâncul său, la liniște, la pace și ferirea de zguduiri sau chiar de năruire a edificiului vieții sale, adesea construit și asigurat cu atâta meșteșug și grijă, ei, bine, această presupunere este, prudent spus, nedovedită! Experiențe, ce nu pot fi calificate de izolate, ne dovedesc că omul urmărește mai curând

fericirea și pierderea lui, și că nui mulțumește defel celui care ar vrea săl abată de la acest drum.
”


Sinceritatea este comodă și, deci, nu este nobilă, Ce ar deveni oamenii, dacă fiecare nar vrea decât să fie sincer și ar pretinde săși acopere poftele firești cu demnitatea adevărului, fără să vrea defel să se îndrepte sau să se stăpânească Sincer este și hoțul, ca și bețivul, ce se tăvălește în șanț, sincer, cel care săvârșește adulterul.
Le vom îngădui, oare, acestora, să se apere cu adevărul lor Tu soțul meu, vrei să trăiești sincer, ca fiu al vremii tale și după vremile străvechi.
Dar străvechimea sălbatică este tocmai acolo unde fiecare trăiește după adevărul pornirior sale, iar progresul vremurilor cere ca insul să fie îngrădit de interesele superioare.
”


Dar harurile nu sunt omul el se cuvine deosebit de înzestrările lui,
Căci nui adevărat că darurile lui constituie doar una adaos zăpăcitor al persoanei sale, de care se cuvine să fie deosebite.
Din contră, sunt una cu persoana lui și sunt darurile unui binecuvântat, încât îți vine să spui că merită să le aibă, dacă asta nar însemna iarăși să deosebim în mod neîngăduit între persoană și daruri, și dacă, în legătura cu darurile firești, ar mai putea fi, îndeobște, vorba de merit.
”


Gândurile nuți sunt, de altfel, prea măgulitoare pentru mine, căci îți închipui, fără îndoială, că nam decât să îndind degetul meu cel mic stăpânei, ca să fiu numaidecât pierdut.
Cât mă privește, însă, nu sunt atât de fricos și nu cred să ajung prea curând un copil al gropii.
Dacă aș avea însă poftă să mă pun cu taurul tău de foc, îți închipui oare că aș fi chiar atât de lipsit de puteri, încât să nul pot întâmpina și apuca de coarne Mă crezi, în adevăr, foarte slab.
”


Demnitatea omului se realizează în variantele sexuale, masculin și feminin, încât cel care nu o exprimă nici pe una, se află, prin chiar acest fapt, în afară de umanitate.
tot ce este spiritualintelectual nu se impune decât greu, cu dificultăți și prea rar durabil, elemntului eternnatural, Cât de puțin prețuiesc echivalentele onorifice, înscăunate de datini și convenții sociale, în fața adâncii, întunecatei și tăcutei conștiințe a cărnii, cât de anevoios se lasă aceasta înșelată de spirit și gândire.
”


Căci iubirea, veșnic lacomă de justificări, tresare de susceptibilitate la fiecare știrbire a chipului celui iubit, și este plină de recunoștiință triumfătoare pentru oricei favorizeaz iluzia.
Splendoarea iubitului, asupra căreia veghează întru propriai onoare, îi este și o mare suferință, fiindcă aparține tuturora, este în văzul tuturor și o face, spre cea mai mare neliniște a ei, să se teamă de rivalitatea întregii lumi.
”


Îndragostitul blestemă, depotrivă de sincer, obligația de a vedea obiectul iubirii sale, după cum o binecuvântează ca o fericită îngăduință și, cu cât suferă mai cumplit de pe urmele ultiei întâlniri, cu atât năzuiește mai arzător la un nou prilej săși ațâțe, printro revedere, patima.
Prin scăderea propriei îndrăgostiri, datorită unei mai mari libertăți a spiritului, crește capacitatea de a cuceri și de ai impune celuilalt propria suferință.
căci, întradevăr, putința de al subjuga pe celălalt crește considerabil cu răcirea propriului sentiment.
Această răcire îl aruncă întro stare de pustietate și gol, cum ar putea săi provoace drogatului lipsirea de drog, și se străduie din răsputeri săși restabilească, prin impresii excitante, starea de spirit anterioara.
El știe bine că la o despărțire ceva mai lungă ar scăpa de suferințele dragostei întrun răstimp care ar fi poate chiar rușinos de scurt dar tocmai aceasta, adică uitarea, o urăște mai mult decât orice după cum, orice suferință provocată de despărțire se întemeiază pe tainica presimțire a inevitabilei uitări, care de îndată ce se va fi instalat, nu ne va mai pricinui vreo durere și pe care, deci, o deplângem dinainte.
”


Pierdută, pierdută, trădată, trădată, sunt pierdută, . . sa sfârșit, trebuie să mor, . . mai există și noroc, ba chiar mult noroc, deoarece, aici, eu, copilul meu, sunt stăpâna ta, și tu trebuie sămi vorbești tot atât de dulce cum miai mai vorbit, când miai spus Stăpâna capului și a inimii mele”.
. . cuvintele pe care ești silit să mi le spui mie, stăpâna ta, vor lucra asupra spiritului tău, slugă mică, vor pregăti terenul, fertil și numai bun pentru sămânța frumuseții mele.
. . îmi va veni, de la tine, mântuirea și voluptatea, deoarece din ele va încolți adorația, care nu va aștepta decât o încurajare pentru a se preface în poftă, întrucât, băiețașule, adorația încurajată devine poftă.
. . Iartăma, Usarsif, tânărul meu stăpân și mântuitor, tu, luceafăr de dimineață și de seară al vieții mele!.
. . aș îndura cu plăcere, pentru tine, orice suferință, stăpânul și mântuitorul meu căci splendoarea ta este ca a primului fătat al vaci.
. . ”


De vreme ce inima îmi este rănită de el, starea sa de sclav și starea mea de stăpână sunt desființate, dacă nu preschimbate una întralta, încât mai curând atârn eu de sprâncenele sale, neasemuit de frumos desenate, să văd dacă sunt senine și binevoitoare, sau dacă nu cumva se încruntă bănuitoare la mine, încât să tremur.
”


Vorbiți și dați povețe de parcă el nar fi decât un trup, nu și un suflet și un spirit, unite laolaltă față de care, însă, o poruncă dată din sprânceană nar fi mai bună decât ademenirea prin vrăjitorie, câci amândoua ar avea puterea numai asupra trupului și nu mi lar aduce decât pe acesta, un leș cald.
Căci un trup este singur și liber, nedepinzând de nimeni, ba sar cuveni ca pentru dragoste să nu fie decât trupuri, care să plutească, libere și singure, în spațiul gol, și să se îmbrățișeze, fără rețineri și fără consecințe, gură în gură, cu ochii închiși.
Asta ar fi fericirea și, totuși, o fericire pe care eu o repudiez, Căci aș putea, oare, dori ca iubitul meu să fie numai trup, fără nici un caracter propriu, un leș și nu o persoană Nu, asta no pot, fiindcă nui iubesc numai gura, ci îi iubesc și ochii, ba chiar ochii mai presus de orice.
”


Da, da, nu mai putem înainta, nu putem merge mai departe, jocul este pierdut, iar nouă nu ne mai rămâne decât înfrângerea în doi, Usarsif, zeu frumos sosit de departe, lebădoiul și taurul meu, cel iubit de mine cu foc, din răsputeri, în veci, spre a muri împreună și a ne cufunda în noaptea unei fericiri deznădăjuite!.
. . săți spun, căci eu sunt stăpâna ta și mie îmi revine să rostesc cuvântul pe care tu nai voie săl spui și care îți este interzis.
Mă iubești, Usarsif, zeu întrupat în sclav, șoimul meu ceresc, mă iubești, oare, așa cum te iubesc eu, încă de mult, cu voluptate și chin Își arde și ție sângele de dor după al meu, cum îmi arde mie sângele după tine, încât a trebuit săți pictez scrisori după o luptă îndelungată, vrajită cum sunt de umerii tăi aurii și de faptul că toți te iubesc, și mai ales de privirea ta de zeu, sub care trupul mi sa prefăcut, iar sânii miau crescut, ajungând ca fructele iubirii Culcăte cu mine! Dăruieștemi, dăruieștemi tinerețea și splendoarea, iar eu îți vor dărui o voluptate ce nai visat, știu eu ce spun! Lasă capetele și picioarele noastre să stea laolaltă, să ne fie nespus de bine și să murim unul întraltul, căci nu mai pot îndura să trăim în doi, unul întro parte, celălalt în alta!”


Da, să te culci cu mine, de asta atârnă fericirea cerească sau chinul iadului.
A ajuns pentru mine un chin al iadului ca mădularele noastre să stea despărțite, aici și acolo, și când tu vorbești numai de genunchii tăi, îmi zici că îmi ceri ceva, nu știu ce, în genunchi, o gelozie fără seamă mă apucă din cauza lor, că sunt ai tăi și nu și ai mei, căci trebuie să fie aproape de mine, ca tu să te culci cu mine, altfel mă pierd și mă prăpădesc!”


Crezi în ce spui.
. . Dacă, însă, ar fi adevărat ceea ceți pare că ghicești, atunci miar fi mai ușor, iar ispita nar mai fi ca un balar sau fiorosul leu.
Credemă, femeie, mam și gândit de multe ori să pun capăt suferinței tale și alei mele, trecând la starea pe care greșit mio atribui și săl imit pe flăcăul dintro legendă dea voastră, care sa scopit singur, cu o frunză tăioasă de papură, si a aruncat în fluviu partea învinovățită, să fie hrană peștilor, pentru ași dovedi nevinovăția.
Dar mie numi este îngăduită asemenea faptă păcatul ar fi la fel de mare, ca și când aș fi fost înfrânt de ispită, și miaș pierde toată vrednicia în fața lui Dumnezeu.
Căci el vrea să înving teafăr și întreg, ”


Suferința mea va fi cât putința omenească de a simți și, fie că se va socoti această graniță foarte apropiată, fie foarte depărtată, suferința nu o poate depăși, căci toate au un hotar.
Voluptatea și suferința, pe amândouă mi le zugrăvești ca nemărginite, dar exagerezi, căci destul de curând amândouă se lovesc de hotarele simțirii omenești.
Nemărginită ar trebui numită doar greșeala ce aș săvârșio, dacă maș strica cu Dumnezeu, Stăpânul.
”


În fața replicilor femeii, a celor spune și a celor mute, carnea i se răzvrăti atât de categoric și de definitiv, împotriva propriului spirit, încât, cu toată vorbirea lui, elocventă și deșteaptă, el însuși a devenit măgar.
. . căci dorința ei îl și găsise pregătit bărbătește, . . da, strigătul repetat al egiptencei suna: Me'eni nahtef!” adică Iam văzut vârtoșenia!””


Dar ceea ce ia îngăduit lui Iosif să se smulgă, în clipa ultimă și extremă, a fost că a văzut chipul tatălui.
La văzut mai curând în spirit și cu spiritul, trăsăturile lui Iacob se amestecau în acel chip cu trăsăturile părintești ale lui Putifar.
. . și cu cele ale modestului vechil răposat, Montkav, Cu ochi părintești, căprui și strălucitori, cu gingașe pungi lacrimale, privea, iscodind îngrijorat, la Iosif.
”
.